Intenția mea este să cumpăr mașini vechi de aproximativ 15 ani, în jur de 500 de euro (gen Opel Astra, Ford Focus), pe care să le dezmembrez și să vând piesele, cu un obiectiv de profit de cel puțin 1.500 de euro per mașină. Știu că nu este un profit mare raportat la munca depusă, dar pentru mine este suficient.

Presupun că mașinile mai vechi sunt mai profitabile, deoarece se defectează mai des. Care ar fi piesele cele mai căutate și mai ușor de vândut de la astfel de modele? Mă refer în special la piese neconsumabile, care în mod normal au o durată mare de exploatare.

Pentru vânzare, este suficientă platforma pieseauto.ro sau recomandați și alte canale eficiente?

Ca și în feudalism (împotriva căruia s-au pornit toate revoluțiile și războaiele civile, inclusiv revoluția franceză din 1789, inclusiv războiul civil american din 1860-64), oamenii au redevenit obligați să suporte startul ratat în viață. Copii de la țară, copii din mediile sărace, nu mai au acces real la educație, care a fost transformată într-o uriașă și ultra-profitabilă afacere. Costă foarte mulți bani, pe care omul obișnuit nu îi are, fiind nevoit să apeleze la înrobitoare credite de studii, în condițiile în care șansa unei slujbe corespunzătoare pregătirii universitare este tot mai mică. Universitățile de elită, extrem de scumpe, pot să asigure joburi sigure și bine plătite (aceste mari universități, de altfel, fac parte din sau creează ele însele rețele de sens care asigură absolvenților poziții privilegiate în societate și economie, indiferent de merit și valoare individuale, proprii), dar omul obișnuit nu poate accede acolo decât cu credite scumpe, întinse pe zeci de ani de rambursare, cu dobânzi care dublează sau chiar triplează suma primită inițial pentru plata taxelor de studii sau cu burse acordate pe criterii non-valorice, care ignoră meritul și asiduitatea, dar contribuie la creșterea notorietății universității (exemplul sportivilor profesioniști americani fiind cel mai edificator). Marea majoritate a executivilor marilor companii se recrutează prin rețelele de sens (meaningful network), în care nu pătrunde oricine, fiind rezervate acestei noi „aristocrații” corporatiste. Curentul principal, trendul acestei lumi in-egalitare, față de care bunicii noștri combatanți în cel de-al doilea război mondial s-ar simți rușinați și trădați, este acela al competiției neloiale de idei, al trucării meciului în favoarea celor lipsiți de valoare sau merite, dar provenind din familia sau rețeaua de sens potrivite. Mai mult chiar, locul în mijlocul acestor elite nemerituoase este din ce în ce mai des cumpărat, cu bani (pe care îi dețin mai ales interlopii, oligarhii sau traficanții au bani și corupții lor ...) sau cu promisiunile de vânzare de influență potrivite. De altfel, managementul „eficient” al afacerilor globale se asigură mai ales prin mecanismul „ușii rotative” – birocrații sau tehnocrații sunt recrutați dintre executivii sau specialiștii corporatiști care, după o perioadă oarecare de slujbă „credincioasă”, se întorc în corporații pe funcții înalte, bine remunerate, perioada de birocrație fiind dedicată legilor, procedurilor administrative sau judiciare și „culturii” instituționale menite a privilegia corporația sau a-i consolida privilegiile, rentele și monopolurile deja existente. Rezultatul acestei degradări care alungă meritele și valoarea și răpesc șansele de educare și afirmare ale oamenilor obișnuiți și continuu sărăciți este prostocrația, care este o plutocrație exercitată prin vătafi nepricepuți la administrarea treburilor publice, dar deosebit de venali.

Este evident că ascensorul social nu mai funcționează.

În plus, în ciuda categoricei interdicții inserate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1949 de acei reprezentanți ai bunicilor noștri, care trecuseră peste un război pustiitor și peste un genocid rasist, societatea contemporană a involuat într-o asemenea măsură încât segregarea pe criterii sanitare, de (lipsă de) avere, de cetățenie sau de comportament social (non)deviant de la canoanele oficiale a (re)devenit acceptabilă, ba chiar „științific” argumentată.

Sub impactul fricii endemice și exagerate de infecția cu un virus care nu este mai letal decât virusul gripei, unele companii aeriene au început să pretindă certificate de vaccinare, cu o condiței de acces în avion. La presiunea corporațiilor Big tech, Pharma și Finance exercitată asupra birocraților și tehnocraților revolving doors de care dispun, unele state membre ale UE (cum sunt Franța sau Spania), precum si Marea Britanie, au ridicat problema unui „pașaport de libertate” (ce ironie neagră…) condiționat de vaccinare, iar Uniunea Europeană dezbate, la cererea Greciei, un proiect de regulament (direct aplicabil în dreptul statelor membre) cu privire la un așa-numit „pașaport de vaccinare”, care să permită libera circulație în spațiul comun european a cetățenilor europeni vaccinați – ceilalți cetățeni urmând a fi legați de glie … China, la rândul său, a interzis pătrunderea pe teritoriul său a vaccinaților cu produse occidentale. Și mai grav este că a apărut segregarea la locul de muncă, în școli sau universități, ba chiar în multe alte locuri publice (mall-uri, biblioteci, teatre) o segregare insidioasă, implicită – cine nu are sfântul certificat, nu are nici acces în respectivele instituții sau locuri publice. Este oarecum reconfortant că, recent, Consiliul Europei, organismul constituit din 48 de state membre care se situează, ca nivel de competență de reglementare și de numire în funcții, deasupra Curții Europene a Drepturilor Omului, a emis o rezoluție care interzice vaccinarea obligatorie și segregarea pe criteriul (ne)vaccinării, iar Parlamentul European încă nu a permis Comisiei Europene să treacă mai departe cu propunerea aberantă și auto-destructivă a Greciei (țară care face cca 20% din PIB -ul propriu din turism, adică exact din activitatea care ar fi distrusă de „pașaportul de vaccinare”). Numai că, odată deschisă fereastra Overton a deciziilor fatale, este doar o chestiune de timp până la generalizarea acestei discriminări și deplina instaurarea a apartheidului sanitar în Europa. De altfel, s-a constituit un consorțiu de corporații Big Tech, Big Pharma și OMS, cu scopul creării unui astfel de pașaport, evident în format virtual, informatic. De vreme ce asemenea sfinți ai globalismului și-au chetuit bani și timp prețios, este clar că proiectul nu se va bloca în chestiuni procedurale și legale și va merge victorios înainte, în uruit de panzere.

Sa petrec mai mult timp cu oamenii pe care ii iubesc. Sa am seri cu mine in care nu fac absolut nimic important.

Sa vad cu adevarat oamenii pe langa care trec pe strada. Sa spun “buna ziua” si “cum e ziua dumneavoastra?” vanzatoarei de la Mega. Sa ma deschid pentru ca si oamenii sa ma vada pe mine. Sa fiu curioasa despre oamenii cu care ma intalnesc la coada la paine sau cu care locuiesc in bloc.

Sa ma retrag din lume din cand in cand, sa nu fiu disponibila ore bune zilnic sau plec perioade mai lungi de timp doar ca sa schimb peisajul nu este un capriciu, ci mai degraba o conditie ca sa fiu fericita. Spatiul, linistea pe care le lasi sa se aseze, aduc o cu totul alta perspectiva. In decembrie, cand am fost in Filipine, la atatea mii de km departare de Romania, am putut, in sfarsit, sa-mi vad viata intreaga si sa inteleg ce nu functiona si ce aveam de facut in continuare. Asa am decis sa-mi iau timp pentru scris.

In liniste imi vin ideile, in liniste ma pot reconecta la cine am devenit. Spatiul ma ajuta sa vorbesc cu mine. Din liniste si nefacut nimic s-au nascut atatea idei marete – marul lui Newton,  Evrika din cada lui Arhimede. “Time and quiet should not be luxury items”. Pentru mine sa muncesc mult, foarte mult, 8 ore pe zi, nu mai este o virtute.

Poate sunt lenesa. Si eu as gandi asta, daca as fi in continuare unul dintre oamenii super-busy. Mai degraba, as spune ca aleg timpul in favoarea banilor. Imi doream inca de acum ceva ani sa scap din corporatia care ma tinea prizoniera 8 ore / zi, fara sa inteleg de ce. Si, asa cum se intampla mereu, daca iti doresti ceva suficient de mult, se si intampla. Acum, e mai important sa stiu ca pot fi flexibila cu timpul meu, ca pot sa decid cand sa muncesc si cand sa nu.

Life is too short to be busy.

Intrebarea e urmatoarea: ce ar putea face baiatul asta, fara BAC, aici, in Romania (Timisoara),cu chirie, ca sa poata sa-si asigure un trai cat de cat decent, si sa poata pune si ceva banuti deoparte din salar? Din spusele lui un 3000 lei/net in Timisoara nu-i ajunge, 1000 lei se duc direct pe chirie, plus cheltuieli intretinere, mancare, haine. Sa se duca in strainatate sa faca munci necalificate sezoniere, nu vrea, nu poti face cariera din asta. Jandarmerie/pompieri/asistenta medicala/infirmierie ai nevoie de BAC. Eu l-am sfatuit sa-si ia acest asa zis 'examen al vietii', ca sigur ii se deschid mai multe drumuri odata cu el. In rest, pe site-urile de job-uri de regula salariile nu se publica in anunt. La el e si problema ca nu si-a gasit inca ceva ce sa-i placa cu adevarat sa faca, in afara de  hobby-ul pe care il practica de 5+ ani, culturismul, la nivel amator, dar din spusele lui nu ar avea prea multe de castigat ca un simplu antrenor de fitness. El urmareste sa faca o specializare/calificare din care se aiba continuitate si sa poata duce un trai decent la oras, stand intr-o chirie. Voi ce parere aveti?